Cândva, “alaltăieri”, în junețea mea, ne strângeam o gașcă mai mare sâmbetele pe la câte unul dintre noi și venea cineva cu un video și cu o sacoșă de casete și ne uitam toată noaptea la filme.

Cândva, “alaltăieri”, în junețea mea, ne strângeam o gașcă mai mare sâmbetele pe la câte unul dintre noi și venea cineva cu un video și cu o sacoșă de casete și ne uitam toată noaptea la filme.

Într-una din nopți, pe la trei dimineața, adică fix în puterea nopții, responsabilul cu casetele ne-a pus un film de groază cu niște efecte speciale de toată lauda, mai ales la vremea aia, și cum eram deja într-o stare de transă de la filmele anterioare am plonjat direct în poveste de parcă noi eram protagoniștii. Ca să nu mai lungesc vorba, am tras o sperietură soră cu moartea și multă vreme după asta mi-a fost frică să merg singură pe stradă noaptea și trăgeam cu coada ochiului la fiecare tufiș să văd dacă nu cumva, vreun monstru cu fața descompusă se ascundea pregătit să mă înhațe.

Toate astea au durat câteva luni bune până când, la o altă “seară video”, am văzut același film, tot în toiul nopții dar cu alți prieteni. Unul dintre ei, un haios și jumătate, când a apărut monstrul cu pricina a început să facă mișto de ce se întâmpla pe ecran într-un mod atât de savuros încât a schimbat filmul de groază într-o comedie pe cinste. Am râs cu lacrimi. Abordarea diferită a avut cel mai neașteptat efect asupra mea. De-atunci nu mi-a mai fost niciodată frică să vin acasă singură, noaptea pe stradă și mi-am dat seama că cea mai bună terapie împotriva fricii este râsul sănătos din toată inima.

Sunt situații în viață însă, în care înveți să te sperii și de care e greu să faci mișto sau să râzi cu gura până la urechi. Când un câine turbat te mușcă de picior și rămâne cu o halcă din pulpa ta între colți, ultimul lucru pe care îți vine să-l faci este să începi să râzi în hohote. Și cum creierul are abilitatea de a generaliza informația și de a crea tipare începi să te gândești că toți câinii din lume se poartă la fel și nu-și doresc decât să te muște. Și mai face un lucru interesant creierul nostru. Derulează în mintea ta mereu secvența cu primul câine.

Problema e că filmul se oprește în momentul mușcăturii, și creierul nu-l duce niciodată până la capăt când lucrurile revin din nou la normal. Filmul este reluat în minte până la momentul culminant al fricii după care o ia de la capăt și tu te-alegi doar cu spaima. Și uite-așa, te trezești cu o fobie de toată frumusețea și ori de câte ori vezi vreun câine te ia frica. Cum nu-ți arde de râs în atare situație te întrebi ce soluție ai.

De când am început să studiez NLP cel mai des mă confrunt cu fobii. Oamenii se sperie de câte ceva, vreodată și, de cele mai multe ori, spaima aia rămâne lipită de ei toată viața. Am întâlnit tot felul de fobii, unele “normale”, să spunem, dar altele complet bizare și care pot să pară de neînțeles. Când stai de vorbă cu omul, însă și afli cum a ajuns să se sperie, toate sunt justificate până la urmă.

În vara asta am fost la Londra, invitată la o nuntă. Am ajuns cu câteva zile mai devreme și m-am întâlnit cu alți români, și ei viitori nuntași ca și mine. Într-una din zile când mirii erau prinși până peste cap în vâltoarea pregătirilor am plecat la plimbare prin Londra cu două fete foarte drăguțe să dăm o tură prin centru. Tata spunea că vara la Londra e într-o vineri. În vinerea aia cu vara ne-am găsit și noi să iesim. După câteva ore de plimbare am intrat la un Starbucks să luăm câte o cafea. Chiar lângă cafeneaua care n-avea terasă, era un mini părculeț cu trei bănci și câțiva copaci bătrâni care ascundeau locul în umbra binevenită după căldura de afară.

Am decis să bem cafeaua acolo și ne-am așezat bucurându-ne de un pic de răcoare.

Cum stăteam și sporovăiam vrute și nevrute, s-a iscat în jurul nostru o pală de vânt, venit de nicăieri care a ridicat frunzele de pe jos. Una dintre fete s-a ridicat brusc de pe bancă și a fugit dând necontrolat din mâini și țipând îngrozită. IMG_7788M-am uitat să văd ce-o speriase așa de tare și, viața mea dacă ar fi depins de asta, n-am reușit să-mi dau seama de motivul groazei de pe fața ei. Când vântul s-a liniștit, a respirat cumva ușurată și cu multă precauție s-a apropiat și s-a reașezat pe bancă.

Încă eram complet uimită de ce se întâmplase când am întrebat-o ce-a speriat-o. Răspunsul a fost la fel de surprinzător ca și reacția ei.

Pene!

Printre frunzele de pe jos erau câteva pene căzute de la porumbeii care stăteau pe ramuri ascunși și ei de căldură. Trebuie să admit că, deși am auzit destule până acum, asta cu penele era o premieră.

Pe scurt, am întrebat-o dacă vrea să scape de frica asta. Sigur că vrea să scape, ce întrebare e asta, mi-ar spune orice om cu sânge roșu, numai că sunt oameni care nu vor să scape de ciudățeniile lor câteodată și asta din cauza a ceea ce numim in “coaching”, beneficii secundare. De exemplu, cineva care are o astfel de frică poate să creadă că e unic sau special tocmai datorită ciudățeniei fricii lui. Alții se simt bine când sunt căinați din cauza asta, “vai, săracul…, ce nasol…” E un mod de a avea parte de atenția celor din jur sau un mod ușor pervers de a-și satisface nevoia de semnificație, și asta ca să dau numai câteva exemple.

Fata mi-a răspuns hotărâtă că ar da orice să scape pentru că de ani de zile avea o mare problemă așa că nu avea nevoie să fie convinsă. M-a întrebat, privindu-mă cu o ușoară neîncredere: “Cum fac?”
Răspunsul e simplu. Ieși din film și te uiți la el ca un spectator care, într-o sală de cinema, stă la balcon și se uită la el însuși în rândul întâi cum se vede pe sine în film. Schimbi modul în care te uiți la lucruri și modul în care îți derulezi filmul în minte. Adaugi timp la începutul și la finalul filmului și-ți amintești că momentul ăla a fost doar o întâmplare care s-a terminat și că totul e din nou în regulă. Când ajungi la sfârșitul filmului intri în film, derulezi filmul înapoi și adaugi muzică de circ în timp ce faci asta ca să aduci râsul într-un context în care nu-ti arde deloc să râzi. La sfârșit, îți alegi două culori pe care le alternezi rapid în mintea ta ca să ștergi circuitul care te ducea la frică.
Zece minute mai târziu, fata noastră, își făcea poze cu penele pe care le aduna de pe jos cu uimire și cu mare satisfacție. După ce a curățat părculețul de pene și i-am făcut câteva duzini de poze cu ele în mână, m-a luat în brațe și mi-a spus: “Mă simt invincibilă!”

Iar eu, mă întorc din nou la vorbele înțelepte ale lui Wayne Dyer: “Când schimbi modul în care te uiți la lucruri, lucrurile la care te uiți se schimbă”

Tu când scapi de frică? ⬛

Data: 2017-09-10


Autor: Cami Mihaiu, Trainer NLP Coach
Sursă: Blog Cami MIhaiu

//CabinetFamilyPsy.ro/blog/nlp/cum-scap-de-frica